sîmbătă, 24 august 2019

Andrei Postelnicu: „Când am plecat din țară la 17 ani eram furios pe România! Aviația - visul cel mai aproape de suflet“

Andrei Postelnicu: „Când am plecat din țară la 17 ani eram furios pe România! Aviația - visul cel mai aproape de suflet“

Andrei Postelnicu, ziaristul din Constanța care este dat dispărut în Statele Unite ale Americii a acordat un interviu în urmă cu un an siteului „Voci pentru România“. Vi-l redăm integral:

Părăsind România la vârsta de 17 ani, Andrei Postelnicu a lucrat timp de 8 ani în redacțiile a două dintre cele mai respectate organizații jurnalistice în domeniu – Financial Times și Bloomberg News . Activitatea sa jurnalistică include reportaje, articole de analiză și comentarii pentru BBC, RFI, Foreign Policy și Newsweek.

1. Ați plecat din România la 17 ani, v-ați întors la 32. Care sunt diferențele majore între omul care a plecat din țară la 17 ani și cel care s-a întors la 32? Care a fost impactul revenirii în țară?

Când am plecat din țară la 17 ani eram furios pe România. Furios cu spume, aș putea spune. Mi se părea că nimic nu se întâmpla aici suficient de repede sau suficient de bine. Mai mult, eu credeam că le știu pe toate – aveam, totuși, 17 ani.

 Partea cu atotștiința s-a vindecat destul de repede, din fericire. De-a lungul anilor, s-a mai temperat și acea furie adolescentină, pe măsură ce am înțeles de ce schimbarea este un lucru foarte dificil – fie că vorbim de schimbarea unei persoane, a unei organizații, sau a unei societăți.

Acestea fiind spuse, continui să cred că în România lucrurile care ar trebui să se întâmple nu se întâmplă nici suficient de repede și nici suficient de bine. Cred că românii au schimbat dictatura lui Ceaușescu pe dictatura mediocrității – dictatura slabelor speranțe și așteptări de la ei înșiși.

Sunt multe trăsături ale românilor care ar putea fi catalogate drept „cea mai mare/fundamentală/gravă problemă”, condiția sine qua non care trebuie îndeplinită pentru ca ceva să se schimbe. Una dintre acestea, după părerea mea, este și această obsesie colectivă cu ideea că la noi e ca la nimeni, că în România nu se poate întâmpla mai nimic bun. Ne tăiem speranțele înainte de a le articula, ne frângem oasele aripilor înainte să încercăm să zburăm. Și părem să facem asta cu bună știință, cu entuziasm, chiar.

Impactul revenirii în țară a fost destul de dramatic, dar a fost atât pozitiv, cât și negativ. Voi lăsa de-o parte aspectele negative deoarece despre acestea se vorbește destul, dacă nu chiar prea mult. Între cele pozitive, aș menționa foarte multele oaze de normalitate și de frumusețe pe care le-am descoperit în România. Nu e vorba doar de turism, de locuri și peisaje, ci și de oameni, de companii. România are mai multe exemple decât își dă seama că și la noi „se poate”, și se poate altfel – se poate bine, se poate la timp, și nu se pune problema că „merge și-așa.” Mulți oameni au decis că așa nu mai merge, și fac lucrurile altfel. Sper ca rândurile lor să se îngroașe, de-a lungul timpului.

2. Sunteți de profesie jurnalist economic. De ce ați ales să studiați economia și în ce măsură studiul acestui domeniu v-a oferit o înțelegere de ansamblu asupra lumii în care trăiți?

Întrebarea dumnavoastră reflectă un mod de gândire extrem de nociv pentru România, o abordare care ne frânează progresul cu o eficacitate dezastruoasă. Faptul că am profesat timp de aproape zece ani ca jurnalist economic v-a făcut să credeți că am studiat economia.

Haideți să vă spun un secret: eu nu am studiat, în sensul formal al cuvântului, nici economia, și nici jurnalismul. Când am început să lucrez la Financial Times în 2000, aveam bineînțeles idee despre anumite noțiuni de economie, avusesem cursuri în domeniu, dar nu aveam diplomă în economie. Aveam diplomă în filologie.

Motivul pentru care am fost însă angajat la FT a fost că eram, și sunt în continuare, extrem de curios, și dispus să învăț lucruri noi. Astfel, în sistem autodidact, am asimilat aproape tot din ceea ce știu în, atât în economie și finanțe, dar și în jurnalism.

Cred că asta are de-a face cu abordarea jurnaliștilor în Marea Britanie sau Statele Unite, unde am profesat eu, spre deosebire de România. Acolo, jurnalistul pleacă de la premisa că nu știe nimic despre un subiect, și că trebuie să afle cât mai mult. În România, jurnaliștii abordează subiectele pornind de la premisa că știu tot, și că nu trebuie decât să găsească un citat care să confirme ce știu ei deja.

Prin anul 2004, am văzut un anunț de angajare la ziarul Adevărul, care se bucura pe atunci de foarte nemeritata sa reputație de vas-amiral/crucișător al presei românești. Una dintre condițiile anunțului era ca eventualii candidați la concurs să fi terminat ASE-ul. La ora aceea, cu experiența mea de cinci ani la Financial Times, eu aveam mari șanse să trimit un CV la Casa Scânteii, unde o secretară s-ar fi uitat pe el, nu ar fi găsit ASE la secțiunea „studii”, și l-ar fi aruncat la coșul de gunoi, fără ca cineva să fi încercat să afle dacă știu sau nu, cu ce se mănâncă jurnalismul economic. Asta fiindcă din respectiva clădire și respectiva redacție dispăruse doar numele de „Scânteia”, nu și spiritul macabru reprezentat de acest nume.

În România anului de grație 2011 ar cam fi cazul să terminăm dictatura acelei întrebări tâmpite “dumneata ce ai terminat/studiat?” – pusă ca și cum ce scrie pe diploma unui om ar avea vreo legătură cu ce știe acel om să facă, sau cu ce îl pasionează, sau cu ce îl definește.

De-a lungul vieții, am studiat literatură, economie, finanțe, jurnalism, comunicare, politică, relații internaționale și, cel mai recent, aeronautică. Are asta vreo legătură cu ceva, cu cine sunt? Nu cred.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, șansa de a aprofunda economia și finanțele în redacțiile a două dintre cele mai respectate organizații jurnalistice în domeniu – Financial Times și Bloomberg News – mi-a permis să înțeleg modul în care funcționează lumea la un nivel foarte pragmatic și cerebral. Vorbind în ansamblu, banii circulă acum extrem de rapid, în baza unor argumente foarte reci, matematice. Lumea, văzută din România și colțul ei de lume, este percepută mai degrabă la nivel emoțional, pe coordonate mai greu de definit. Nouă ne este greu să credem că străinilor nu le pasă cine e Ștefan cel Mare atunci când aceștia refuză să investească în România. Ne așteptăm să semneze cecuri de milioane doar pentru că i-am hrănit cu mămăligă, le-am arătat fete frumoase și le-am recitat Eminescu.

3. În care principiu economic credeți cel mai mult?

Economia este o știință inexactă și imperfectă – ca să nu mai spunem că este o știință care trece acum printr-o criză existențială, care impune redefinirea celor mai fundamentale precepte ale sale, cel a consumatorului rațional și cel al piețelor optime. De aceea, mi se pare o absurditate să extrag un principiu al economiei care să fie mai valabil decât altele, și cred că orice economist cu capul pe umeri ar spune același lucru.

Pe de altă parte, îmi este greu să cred că un chimist sau un fizician ar face așa ceva. O asfel de abordare implică un nivel de dogmatism și îngustime a minții care nu e sănătos în contextul cunoașterii autentice – două atribute pronunțate ale învățământului românesc, din păcate. Într-o anumită disciplină, în contextul preceptelor acesteia, nu prea văd cum poți alege un anumit principiu “preferat”, pe care să-l iubești mai mult decât pe altele. În cel mai bun caz, se poate vorbi de principii care să ți se pară mai relevante lumii contemporane decât altele.

În acest context, pentru România mi se pare deosebit de relevant conceptul economic al „costului de oportunitate” – costul lucrurilor pe care nu le facem. În România, nu am învățat că autostrăzile pe care nu le-am construit, reformele pe care nu le-am făcut, toate acestea COSTĂ. Costă locuri de muncă pe care nu le avem, costă salarii necâștigate. Costul de oportunitate este o noțiune de bază în economie, dar în România nu pare să și-o fi însușit cineva și să o și aplice, în aparatul administrativ, cel puțin. Avem dovadă cele 3 miliarde de euro pe care aveam șansa să îi câștigăm din tranzacționarea de certificate verzi, și nu am făcut-o, doar din vina noastră.

4. Cum ați caracteriza vremurile financiare în care trăim? Cum apreciați că a fost gestionată criza economică la noi de către clasă politică și cum vi s-a părut reacția populației la această criză?

 Vremurile financiare în care trăim sunt complicate, sunt volatile și sunt foarte, foarte exigente. Sunt vremuri care impun un nivel de disciplină, de rigoare intelectuală deosebită, dacă e să le facem față cu brio. Faptul că lumea la care se raportează România cel mai mult – Occidentul – nu le face față cu brio acestor vremuri ne arată cât de complicate sunt ele, și cât de rare sunt acea disciplină și acea rigoare de care vorbeam.

Criza economică a fost gestionată de clasa politică românească în același fel în care această tagmă de oameni gestionează totul: de o manieră dilentantistă, provincială, superficială, fără o gândire strategică de ansamblu, fără o viziune. România a „mers pe burtă”. Da, s-au făcut și lucruri bune, putea fi mai rău. Dar eu vreau mai mult de la țara mea și îmi este ciudă să vad că e condusă de oameni care se complac să vrea atât de puțin de la ei înșiși.

Dacă vorbim de reacția populației la criză, este pe măsura gradului de cunoaștere a economiei, a lumii financiare în care trăim cu toții. România are o populație care, în mare, habar nu are cum se calculează o dobândă, dar care a contractat în masă credite cu buletinul până mai ieri. Or, asta nu are cum să fie ceva sănătos.

 În altă ordine de idei, populația României are reflexul văicărelii. Cunosc oameni care stau în case mai frumoase și mai bune decât cele în care stăteau acum cinci ani, conduc mașini mai performante decât Dacia pe care o aveau în 1990, merg în concedii în care nu mergeau acum cinci ani, au văzut colțuri de lume la care nici nu visau odinioară. Ei bine, aceeași oameni îți spun, cu gravitate, cum ei sunt într-o permanentă stare de criză, cum viața lor este foarte grea și nasoală. Iar când le arăți toate felurile în care ei o duc bine, mai bine ca în tinerețe, se uită la tine ca la un inorog din basm.

5. Având în vedere faptul că aveți o vastă experiență jurnalistică, atât în străinătate cât și în țară, în care ape se simte cel mai bine jurnalistul Andrei Postelnicu, în cele de aici sau în cele de peste Ocean și de ce?

Trebuie să fiu cinstit și să recunosc că mă simt mult mai bine în „apele” din străinătate – nu neapărat peste Ocean (care dintre ele?!), dar poate în universul anglo-saxon în care m-am format. Îmi place, și mi se potrivește, ordinea de acolo, punctualitatea, seriozitatea cu care se abordează totul acolo. Cred că ne-ar prinde bine să aspirăm la acele deprinderi, să scăpăm de mândria prostească a unei latinități care nu ne-a ajutat cu nimic și care este un concept searbăd, lipsit de valoare, un hazard al sorții de care nu nvem nici o justificare să fim mândri.

6. Vorbind din prisma experienței personale, în ce ar consta puterea individuală a fiecărui român de aduce o schimbare în bine în societatea românească? Care a fost momentul în care ați simțit că prin profesia dumneavoastră puteți contribui la această schimbare?

Cred că fiecare om are capacitatea de a lăsa colțul lui de lume, cel pe care l-a atins, într-o stare mai bună decât l-a luat în primire. Capacitatea unui individ de a schimba lumea depinde foarte mult de capacitatea de a înțelege limitele acestei capacități, și de a-și doza ambițiile pentru a obține rezultate optime.

 Am avut de mai multe ori sentimentul că pot contribui, de o manieră foarte modestă, la schimbarea societății românești – prin ceea ce scriam, prin subiectele pe care le abordam și modul de a le analiza. Din păcate, privind retrospectiv, îmi dau seama că acele momente au fost niște iluzii de-a dreptul ridicole. Recunosc că de vreo doi ani încoace mă încearcă un copleșitor sentiment de zădărnicie în privința capacității de a progresa a României, și nu reușesc să scap de acest sentiment. Dar poate că nu am încercat să fac acest lucru cu suficientă convingere.

7. Care considerați că sunt atuurile României de la care ar trebui să se pornim în dezvoltarea unei țări conștiente de propriile valori?

Cel mai important atu este generația tânără, care are acces la vaste resurse de informare, resurse care nu îi permit să ignore realitatea sumbră a subdezvoltării României. În era internetului, e greu să te mai bați cu cărămida în piept despre cât ești de măreț – vei fi foarte repede pus față în față cu dovada că măreția ta este, în cel mai bun caz, la fel de măreață ca și a altora.

Pe de altă parte, mi se pare eronată obsesia pentru „propriile valori”. Chiar credem că România, sau vreo țară ca ea, are valori proprii, pe care nu le are nimeni? Mi se pare mult mai sănătos să ne propunem să conștientizăm valori universale, în loc să tot încercăm să inventăm roata sau apa caldă în versiunile lor românești. Valori cum ar fi omenia, generozitatea, hărnicia, munca – nici una dintre ele nu este intrinsec românească, toate sunt universale. Putem spune că România nu ar beneficia de pe urma conștientizării acestor valori? Să fim serioși, noi credem că sarmalele și mititeii sunt mâncăruri specific românești, și ne șochează să aflăm că nu este așa. Ce-ar fi să terminăm prostia cu „propriile valori” și să ne propunem să avem valori – punct.

România are mare nevoie de direcție, de o viziune despre ce vrea să fie când se face mare. E ca un vas care plutește în derivă. Un astfel de vas nu are nevoie de un alt fel de busolă, o busolă cum nu mai are alt vas. Îi trebuie o busolă ca oricare alta, o hartă ca oricare alta, și – poate mai mult decât orice altceva – dorința și știința de a le folosi. Să nu uităm că epoca post-comunistă a României a început sub semnul noțiunii de „democrație originală”, o prostie cum rar s-au mai întâlnit, zămislită dintr-o minte care ar fi putut și trebuit să fie bună, dar nu a fost. Cred că ar fi fost mult mai bine să vrem o democrație la fel cu oricare altă democrație reală.

8. Ce sfat ați fi dorit să primiți la început de drum care să va fi ajutat în alegerile dumneavoastră și pe care acum să-l puteți da mai departe tinerilor?

Una din trăsăturile definitorii ale tinereții este senzația de invincibilitate, precum și convingerea că le știi pe toate, că ești primul și cel mai viteaz călător care calcă drumul pe care te afli. Asta implică o rezistență la sfaturile altora, ceea ce face exercițiul de a da sfaturi unul destul de zadarnic. Da, ar fi ideal ca mai mulți dintre noi să învețe din greșelile altora. Realitatea este că asta nu prea se întâmplă – sau se întâmplă prea rar.

 Acestea fiind spuse, un sfat pe care l-aș da unui tânăr este să nu îi fie frică de eșec – eșecurile sunt experiențele cu adevărat formatoare, nimeni nu a învățat nimic din succes vreodată. De asemenea, cred că un tânăr ar trebui să înțeleagă relativ repede că sunt foarte puțini oamenii din viața lui a căror părere merită luată în seamă –și părinții nu se află între aceștia din oficiu; eu unul am avut norocul să am părinți care mi-au dat sugestii, nu ordine – cred că e bine să înțelegem că datoria unui părinte este să crească un cetățean autonom și responsabil, nu un animal de companie obedient. Ar fi mult mai bine ca mai mulți tineri să înțeleagă că trebuie să își urmeze propriul drum, nu cel pe care îl decid alții pentru ei.

Ca în multe alte cazuri, Shakespeare a spus asta mult mai bine decât am putea-o spune noi restul, în Hamlet:

“This above all: to thine own self be true,
And it must follow, as the night the day,
Thou canst not then be false to any man.”

În traducere grosieră: Fii cinstit cu tine însuți, urmează propria-ți cale. Dacă faci asta, nu vei putea fi necinstit cu alții.

9. Ați spus că anul trecut v-ați împlinit un vis vechi de mai bine de douăzeci de ani, și ați obținut brevetul de pilot. Ce v-a determinat să faceți asta?

 Pilot visez să fiu de când eram mic, și asamblam kit-uri de modelism făcute în Germania de Est, modele de avioane de linie. În clasa a VI-a, am împrumutat de la biblioteca școlii o carte tradusă din rusește, numită „Tehnica Pilotajului”. Țin minte și acum desenele rudimentare, în special unul care descria tehnica de amerizare  pentru hidroavioane, cum trebuie să țină pilotul manșa în fiecare etapă. Acea carte am uitat-o în acceleratul Constanța-Iași, fiindcă acesta ajungea la destinație seara târziu și eu eram adormit. Ulterior, mi-am dat seama că problemele de vedere și un handicap fizic nu îmi permiteau să devin pilot – ca să nu spun nimic despre o monstruoasă profesoară de fizică, tot dintr-a VI-a, care m-a făcut să nu îmi placă fizica tot restul carierei mele școlare. Așa am ajuns să visez la jurnalism.

Anul trecut însă, am trecut printr-o perioadă de profundă insatisfacție, ca să nu îi spun dezgust, față de jurnalism. În mijlocul acelei crize, pentru a-mi menține o umbră de echilibru, îmi căutam ceva să mă facă să vibrez, să visez – așa cum o făcuse odinoară jurnalismul.

Astfel am revenit la prima și marea mea iubire – aviația. Am decis că viața este prea scurtă pentru a nu încerca măcar să îmi îndeplinesc visele de suflet, și acesta era visul cel mai aproape de suflet.

O mențiune despre jurnalism: continui să cred că este o profesie frumoasă, și cred că știu cum să o fac bine, continui să profesez în domeniu. Dar acum fac asta cu profesionalism rece și detașare, clinic – fac ce trebuie, la parametri optimi, cu seriozitate. Nu o mai fac cu acea pasiune mesianică de acum câțiva ani.

10. Văzut de la sol, avionul care străbate cerul stârnește mereu un dram de miraj pentru cine îl privește. Cât de mare a fost mirajul atunci când ați trecut de la sol la bordul avionului și l-ați pilotat pentru prima dată? Cum a fost?

 Primul zbor solo, fără instructor, este o experiență definitorie pentru mine. Sincer să fiu, ar fi o minciună să vă spun ce am simțit atunci – eram mult prea concentrat pe ce trebuia să fac pentru a ține avionul sub control, pentru a decola și ateriza, pentru a naviga. Asta cu atât mai mult cu cât nu fusesem anunțat de instructoarea mea că voi zbura solo decât cu cinci minute înainte, când mi-a spus să duc avionul la un stand de parcare, să nu opresc motorul deoarece ea se va da jos din avion iar eu voi zbura solo. După ce am coborât din carlingă însă, după acele prime tururi de pistă, mi-am dat seama de ceea ce realizasem, mi-am dat seama de drogul pe care tocmai mi-l injectasem în vene. E un drog la care nu vreau să renunț vreodată.

Autor: Ionela Doboș, Voci pentru România

Proiectul Voci pentru România este lansat de GRASP (Global Romanian Society of Young Professionals). Scopul proiectului este de a aduce în atenția publicului români care au excelat în varii domenii și care pot reprezenta un reper concret pentru societatea română contemporană și, mai ales, pentru tinerii români în orientarea lor spre o bună dezvoltare profesională. 

Ar putea sa va intereseze:

Comenteaza aceasta stire