vineri, 19 iulie 2019

Călător prin inima sălbatică a Dobrogei. Povestirile unui plimbăreț de cursă lungă (partea II)

Călător prin inima sălbatică a Dobrogei. Povestirile unui plimbăreț de cursă lungă (partea II)

<< Citește prima parte                     Citește ultima parte >>

La plimbare pe sub stele

Drumul către podul de la Agigea, de unde urma să cobor pe malul canalului, trece prin localitatea Lazu și este foarte circulat, căci este cea mai scurtă cale de leagătură între sudul litoralului și partea lui de nord. În stânga și în dreapta căii rutiere se află un desiș a cărui dimensiune nu am putut-o aprecia, până să trec pe lângă el. Este infimă. Chiar și așa, a te plimba pe acolo, în mijloc de noapte, doar cu stelele deasupra capului e o aventură ce dă, garantat, firilor slabe, precum a mea, senzații intense de teroare ce se simt pe șira spinării.

Vântul, deși abia sufla, le-a dat viață pomilor, iar niște păsări – din ce specie, nu aș putea spune – ascunse în încâlceala ramurilor au început să mă certe cu foc. Deși sunt câțiva kilometri buni până la Lazu, i-am parcurs aproape alergând, cu gândul la tot felul de „altceva“-uri care s-ar putea ascunde pe acolo.

Pe drum m-am folosit de „ochiul de pisică“ neatașat la rucsac, pentru a le semnaliza șoferilor că ființez și eu, la fel ca ei, pe lumea asta. Din partea lor nu am avut parte de vreo neplăcere, chiar dacă mă așteptam la altceva.

Imediat după ce am ieșit din zona cu desiș, venind dinspre mare a început să se simtă un curent de aer rece, care mi-a mai calmat spaimele și m-a răcorit. Încă din Constanța am renunțat la bandana din jurul gâtului și am umblat cu geaca desfăcută (și cu limba scoasă de un metru), din cauza aerului neașteptat de cald și de umed.

M-am lăsat purtat de boarea asta către Lazu, o localitate minusculă, ițită la marginea drumului, pe care am traversat-o în zece minute. Nu știu cine le-a dat nume localităților din Dobrogea, dar cred că a fost una și aceeași persoană. Prea seamănă Lazu cu Palazu și Tuzla, Amzacea cu Nazarcea și Cerchezu cu Ivrinezu. În plus, mai sunt o grămadă, cu câte un „z“ în nume.

Cu gândul ăsta în cap am ajuns până la urcarea pe „Autostrada Soarelui“ și apoi la podul peste canal, aflat la intrarea în localitatea Agigea.

Povesteam mai devreme de „avertismentele“ pe care le-am primit înainte de a pleca la drum. Unul dintre ele pomenea de mai multe haite, de câte 15 - 20 de câini, care bântuie prin zona aia. Mi-a părut rău (dar m-am amuzat teribil) când am văzut ce urâtă și nedreaptă e descrierea celor doi polițiști care opreau din când în când câte o mașină ce trecea peste pod, siliți să lucreze în zi de sărbătoare. Ce e drept, am dat și de un câine, care dormea încovrigat lângă ghereta unui paznic. S-a trezit și m-a lătrat cu glas de puiandru, de 100 de ori mai speriat decât eram eu. Apoi s-a convins care e treaba cu mine, s-a întors la locul lui și a adormit la fel de încolăcit ca și mai înainte.

Podul l-am găsit în plin proces de ranforsare. Conform autorităților, construcția încă mai este în pericol să cadă. Poate nu știați, dar eu urăsc din toată inima podurile înalte! Adânc în ființa mea e infiltrată o frică irațională legată de locurile astea, aflate fix deasupra apei. Nu îmi este frică de înălțimi, nu îmi este teamă de apă, nu îmi este nașpa când mă aflu pe faleze abrupte sau pe podețe, dar când vine vorba de poduri precum cel de la Agigea, sunt mult mai tentat să merg fix pe mijlocul șoselei și să risc să iau o bară de TIR în gură!

Un singur lucru (în afară de gândaci) urăsc mai mult decât un pod înalt! Iar ăla este UN POD ÎNALT CU GĂURI ÎN EL! Și cel de la Agigea este înțesat, pe peste tot, de niște găvane nenorocite, prin care poți să vezi deosebit de clar apa de dedesubt.

Chiar și așa, m-am oprit câteva clipe, aproape de balustradă, pentru a mă holba la un împingător care tocmai își începea drumul prin canal, către Dunăre, la fel ca mine.  În același timp, din Marea Neagră s-au arătat primele raze ale Soarelui și am știut că drumul meu va fi cu adevărat deosebit și că nu puteam să aleg un moment mai bun pentru a-l străbate.

Ca să cobor de pe pod mi-au trebuit vreo 10 minute. Nu am găsit nicio scară la îndemână și de ocolit, cu riscul de a întâlni vreo ceată de hiene maidaneze, nu aveam de gând. Așa că am abordat problema din alt unghi: m-am strecurat printr-un șanț de scurgere, înclinat sufiecient de tare încât să mă gândesc că aș putea să-mi frâng gâtul, dacă aș călca greșit. Ca lucrurile să fie nasoale până la capăt, deasupra lui se împletea un rămuriș idiot, în care mi-am agățat de câteva ori rucsacul.

Când am aterizat, într-un final, pe malul gârlei am simțit că explodez de bucurie. Am deschis punga cu merișoare (care apropo, mi-au alinat aproape instantaneu durerea de stomac) ca să sărbătoresc momentul și mi-au trebuit doar câteva minute pentru a arma pistolul și pentru a-mi prinde baioneta la șold.

Apoi m-am strecurat prin lateralul unui gard, ce desparte asflatul de poteca care mărginește canalul, și „pe aici ți-e drumul nenicule“!

Momente frumoase și monumente faimoase

Cu roua în picioare mi-am început drumul către Medgidia. Primele vietăți care m-au întâmpinat pe drum au fost nenumărații melci, grăbiți să fugă la adăpost din calea Soarelui, care urma să își facă apariția din clipă în clipă.

Nu știu de ce, dar primii kilometri mi s-a părut că i-am parcurs în ritmul gasteropodelor mai sus amintite. Poate că m-a furat peisajul, atât de „nepotrivit“ cu ceea ce știam eu despre canal!? Căci aici, poteca este mărginită în stânga, cât vezi cu ochii, de un nesfârșit mal vertical. Aproape pretutindeni „faleza“ asta e întărit, de mâna omului, cu niște construcții ciclopice din beton. Monotonia lor - de formă și de culoare – joacă cele mai reușite feste minții. Porțiunile așezate drept par strâmbe, iar cele strâmbe par a fi perfect drepte.

Începând de aici și până aproape de Murfatlar ești rupt de orice contact cu lumea, căci semnalul de la telefon este inexistent. Mi-a trecut prin cap că Lovecraft s-a fi simțit ca în visele lui aici, unde lucrurile sunt atât de „altfel“.

Chiar în timp ce scriu rândurile astea, simt nevoia de a mă uita pe fotografii, gândind că mintea s-ar putea să își amintească lucruri ce nu au fost vreodată sau să uite realități importante. Ăsta-i semn clar că acolo, lipit de Natură, am stat vrăjit.

Cine are impresia că omul a reușit să ucidă sau chiar să domesticească prea mult sufletul sălbatic al Dobrogei, nu are decât să umble pe unde am călcat eu și să mai susțină asta, după aceea. Dobrogea e mai dată Dracului decât Arrakis și infinit mai reală!

Încet, odată cu răsăritul, am început să îmi revin din transă. Și cum călcam eu, așa, inocent și neștiutor, mă trezesc deodată înconjurat de o zarvă de păsăret, și mărunt și mare. Mai mulți pescăruși s-au ridicat din mijlocul apei cu gândul de a-mi plasa ceva scârbos în freză. Ceva înjurături mi-am luat și de la două rațe (sau gâște – niciodată nu știu diferența) pe care le-am băgat în toți sperieții. Scandalagiii principali au fost niște păsărele mici și negre, pe al căror nume nu îl cunosc. Sunt tentat să le spun grauri, dar nu sunt sigur. Sanctuarul lor l-am întinat prin prezența mea netrebnică. Și ce sanctuar!

În mijlocul dealului și-a făcut apariția o spărtură înțesată cu cataracte din beton, asemănătoare cu dinții unei bestii enorme, scoasă parcă din una dintre cele mai obscure mitologii pe care o poate imagina mintea umană. Am dedus că, cel mai probabil, rolul titanului ce îmi rânjea impunător, în față, este de a conduce apa de ploaie către albia canalului. Ca un om crescut în mijlocul betonului, mă gândeam că nu mă mai poate mira vreo construcție ridicată de semenii mei. Dar asta a fost altceva. O operă produsă de mâinile Civilizației, care a fost înghițită parțial de Natură. Poate că sunt nebun, dar pe mine m-a dat pe spate toată chestia asta.

Pentru ca spectacolul să fie complet, pe malul opus am observat cum o porțiune din „faleză“ zace prăbușită, precum un uriaș îngenuncheat de o forță ce-i este și lui cu mult superioară.

Eu vă tot spun că Dobrogea e locul Dracului, dacă nu o repecți, iar ce am văzut pe drum e dovada clară că omul e doar o prezență temporară aici. Pe mine mă sperie de mor lucrul ăsta și, în același timp, mă atrage și mai mult către ea!

Pe cel dintâi om l-am întâlnit înainte de primul cot al canalului. Eu pe o parte, el pe cealaltă, cocoțat pe culmea falezei și însoțit de o mică turmă de vaci pe care le înjura înfiorător. Eu nu-s nici pe departe un sfânt, mai ales atunci când vine vorba de limbaj. Am o gură așa de spurcată, uneori, încât nici toată apa Dunării și a Mării Negre, cu tot canalul dintre ele, nu mi-o mai pot curăța. Nea ăsta, însă, ar fi putut să îmi dea oricând lecții. Nu voi reproduce aici ce mi-a fost dat să aud din gura lui, dar pot să pariez că un cuvânt din trei era o înjurătură adresată unei ierbivore sau unui strămoș de-al uneia dintre ele.

Unde mai pui că timp de 5 minute, înainte de a-l face să devină conștient de prezența mea, m-am tot întrebat când mama naibii a avut timp să respire, că a înjurat fără oprire. Valuri, valuri. L-am speriat puțin pe sărmanul om atunci când i-am urlat un „Ziua bună!“, cât m-au ținut plămânii de tare. Am tot schimbat cuvinte unul cu celălalt și cred că a fost singurul om ce nu s-a mirat atunci când i-am spus de unde vin și încotro mă duc. Singura indicație pe care mi-a dat-o a fost: „Ține-o tot înainte“. Apoi a dispărut în spatele unei coline, cu tot cu turma lui cea înjurată.

Cam după întâlnirea asta, drumul a început să devină anevoios. Cu trei zile înainte să plec, Dobrogea a încasat o porție destul de serioasă de ploaie. Speram ca ziua călduroasă dinaintea plecării să fi uscat bălțile și în mare parte așa a fost. Mica parte, însă, mi-a ridicat suficient de multe probleme încât am pierdut cam 2 ore, în total, strecurându-mă pe lângă băltoace sau sondând drumul cu bățul de mers, fiindcă acolo unde locul părea uscat și numai bun de călcat, puteam intra într-un nămol păcătos, care îmi ajungea până la genunchi.

Eu mereu am spus că despre lucrurile ușoare și plăcute nu prea ai ce povesti și că istorisirile cu adevărat bune sunt despre greutăți. Și de data asta a fost perfect valabil. Încadrată între două bălți am zărit o „șatră“ de broscoi, care m-a privit o clipă, apoi și-a luat cracii la spinare într-o panică generală. Am râs de ei, de am murit. Mai departe, am fost silit să mă întorc din drum de o băltoacă enormă în care mi-am făcut trekkerii să arate ca și când i-aș fi scăpat într-o oală cu terci. În timp ce ocoleam băltoaca ocărându-mi stupiditatea de a nu fi ales din prima drumul ăsta, care era uscat, m-am trezit în față cu un șerpălău simpatic, care îmi aținea calea. Nu-mi sunt foarte dragi, dar pe ăsta, în loc să îl transform instantaneu în carne de mici l-am trimis să înoate, cu ajutorul bățului, într-un șanț plin cu apă. Împuțitul tot a mușcat capătul bastonului, dar l-am iertat pe pezevenghi și m-am uitat lung după el cum dispare fericit sub un strat de nămol.

Până la prima oprire, drumul a fost o poezie neîntreruptă. De o parte și de alta cresc copăcei piperniciți, dar suficient de deși încât să ascundă apa canalului. Mai mult, după întâlnirea cu șarpele, drumul a recăpătat o fermitate acceptabilă.

Am poposit la baza monumentului de la Straja, ridicat din banii UTC-ului. S-a scris destul în presa locală despre el. Eu nu pot să adaug decât că am simțit sincer în acel loc cum se formează o legătură cu niște oameni pe care nu i-am cunoscut și nu îi voi cunoaște, mai mult ca sigur, niciodată. Abia după ce am ajuns acasă am aflat de existența unui mesaj lăsat, parcă, anume pentru mine: „Generațiile viitoare să știe că ne-am sacrificat pentru înălțarea Patriei“. Măcar o parte dintre noi știm.

Am dezbrăcat geaca, căci soarele deja se înălțase binișor pe cer. După ce am băut un sfert din sticla de apă, am înghițit câteva bucăți de cartof, un ou și merișoarele care îmi mai rămăseseră în pungă, am mai aruncat o privire monumentului și am plecat mai departe, către casă.

<< Citește prima parte                                                                                      Citește ultima parte >>

Ar putea sa va intereseze:

Comenteaza aceasta stire