luni, 18 iunie 2018

Justiție, principii și o dilemă

Justiție, principii și o dilemă

Urmăresc cu atenție evoluția așa numitelor legi ale justiției (in fapt legi de amendare a legilor existente ale justiției). Desfășurarea de forțe este, daca memoria nu mă înșală, cea mai spectaculoasă din 90 încoace.

Pe de o parte, o alianță de partide (PSD și ALDE) care au elaborat aceste legi și aparent sunt dispuse să meargă până în pânzele albe pentru ele, probabil din motive ce au de a face cu orice altceva decât o justiție puternică. Pe altă parte, structura de forță a statului băsist (îl numesc așa după creatorul său) cu Parchetul General și DNA pe post de vârfuri de lance, hotărâte până la disperare să apere status-quo-ul cele conferă puteri de arbitru discreționar, ferit în mod meșteșugit de orice răspundere și responsabilitate. Sigur, pe lângă PG ș DNA mai avem și două remorci descentrate, PNL și USR, fantome jalnice și demne de milă ale unor partide transformate în portavoci isterice și necondiționate ale procurorilor.

Ca o paranteză, nu mi-am imaginat vreodată că PNL, garantul liberalismului și libertății individului, va ajunge atât de jos încât să susțină în mod total ilogic și necondiționat niște structuri de forță care au în cap orice, numai libertatea și tratamentul echitabil al individului nu. Despre această uriașă dezamăgire însă, cu altă ocazie.

Încerc să fac un exercițiu de obiectivitate și să ignor cele două părți care prin defectele și interesele lor obscure deturnează o mare parte din atenție și din substanța unei dezbateri care ar trebui să fie eminamente principială. Îmi ies în evidență trei aspecte fundamentale asociate celor trei defecte structurale ale sistemului de justiție din România. Acestea sunt, în ordinea importanței percepute de mine, statutul de magistrat al procurorului, controlul/anchetarea magistraților și răspunderea magistraților.

Nu pot nicicum să înțeleg care este logica conferirii aceluiași statut judecătorului și procurorului. Mi se pare de domeniul evidenței că ierarhia naturală este cea în care judecătorul este primul nivel iar procurorul și avocatul pe cel de al doilea, egali. Înțelegerea mea limitată a principiilor fundamentale ale justiției este că procurorul și avocatul au rolul de a furniza argumente coerente și legale judecătorului, pentru a-l ajuta să ia decizia corectă.

Judecătorul este, la urma urmei, singurul care decide asupra vinovăției și, prin extensie, asupra vieții unui om, unei familii, unei comunități și chiar unei țări (vezi CCR). Este fără dubiu deasupra procurorului și avocatului care, la rândul lor trebuie să fie egali ca forță și statut. Mărturisesc cu amărăciune că în 2005, când procuroarea ceaușistă a lui Băsescu a introdus dezechilibre fundamentale în sistem, mi-a păsat prea puțin și n-am gândit cu mintea mea.

Am înghițit pe nemestecate sloganul și limba de lemn ”reforma justiției” fără a-mi păsa nici măcar de modul profund nedemocratic în care s-a înfăptuit ”reforma”. Doisprezece ani mai târziu, am măcar atâta minte cât să cercetez pe cont propriu și să nu mai preiau necondiționat bau-bau-ul zilei, ”independența justiției”. Și sincer, nu reușesc să găsesc o explicației satisfăcătoare nici pentru statutul egal al judecătorului și procurorului, nici pentru acest amestec dovedit toxic de judecători și procurori în CSM.

Al doilea aspect este cel al controlului, Din punct de vedere strict logic, starea actuală este un nonsens total. Judecătorul poate fi anchetat de un procuror al cărui coleg de birou poate fi parte dintr-un proces în care judecătorul trebuie să dea o decizie imparțială. Dacă mai iau în calcul și practica cu iz stalinist a deschiderii unui dosar și a trenării cercetării în vederea utilizării acestuia pe post de sabie a lui Damocles, contradicția este evidentă.

Chiar și în ipoteza judecător = procuror, lucrurile tot nu au sens. La o privire mai atentă, a devenit clar pentru mine că singura variantă logică este crearea unei structuri de investigare/anchetare care să nu poată tehnic interfera cu actul de decizie al judecătorului. Ultimii doisprezece ani mi-au dovedit cu vârf și îndesat că singurul rezultat palpabil al abordării actuale a fost apariția unui mâl infect în care nu ai cum să mai discerni între realitatea obiectivă, realitatea procurorului și realitatea securistului.

În fine, al treilea aspect este cel al răspunderii. Orice profesie publică trebuie să trăiască având deasupra capului sabia răspunderii. Încalci regulile, normele, standardele profesiei tale, cu bună știință și rea-voință, plătești proporțional cu răul generat. Mai simplu spus, daca obiectivul tău este să ”paradești la cetățeni”, atunci să plătești frate paraditul ăsta. Este absurd că, la adăpostul unei răspunderi teoretice care nu a fost vreodată pusă în practică, magistratul român este imun la răspundere.

Șirul aparent interminabil de achitări în instanță după luni sau ani de anchetă și/sau arest preventiv, respectiv procesele pierdute la CEDO, demonstrează faptic că în justiția românească există încă o doză de arbitrar și, uneori, rea-voință sau acțiune la ordin în câmpul tactic. Îmi este realmente dificil să înțeleg logica după care cineva (în afara judecătorilor și procurorilor, evident) ar fi împotriva transformării răspunderii teoretice de acum într-una practică, aplicabilă. Evident, slogane din categoria ”răspunderea ar submina independența” sunt pentru oameni lipsiți de un elementar simț logic. Asta pentru că, mergând mai departe pe acest raționament, ar trebui ca nicio castă profesională (e.g. medici, șoferi, etc...) să nu poată fi trasă la răspundere pe motiv că posibilitatea răspunderii stresează și facilitează greșeala. Ar fi o lume interesantă, nu?

Așadar, dacă trag linie, îmi rezultă următoarele concluzii:

  • Procurorul nu are ce căuta pe același palier cu judecătorul din punct de vedere al statutului. Locul său este pe parchet, unde are dreptul și datoria de a se lupta de la egal la egal cu avocatul.
  • Controlul, investigarea sau anchetarea magistratului trebuie făcute de o structură care nu poate ajunge parte în procese.
  • Judecătorul și procurorul trebuie să poarte o răspundere reală în cazul în care judecă sau anchetează cu rea-voință, cu dedicație sau la comandă.

Din păcate pentru validitatea exercițiului meu logic, nu am găsit până acum în tabăra celor care se opun acestor principii o explicație coerentă și credibilă care să îmi demonteze raționamentele. În afară de țipete isterice brodate în jurul limbii de lemn ”independența justiției”, nu am reușit să identific argumente contra. Rămân pe recepție, dispus să îmi ajustez opinia în baza unei argumentații logice solide.

Ajung astfel la marea dilemă în care mă aflu. O alianță formată dintr-un partid cu care nu rezonez de niciun fel (PSD) și unul care, sincer, mă lasă complet indiferent (ALDE) susține în parlament inițiative legislative care se aliniază într-o bună măsură cu convingerile mele pe teme de justiție.

Partidul care ar trebui să îmi reprezinte interesele (PNL) se afundă atât de mult în contradicții, isterie ieftină și mediocritate încât începe să-mi devină ușor antipatic. Creația securității de rit nou (USR) și barcazul amiral al celui care a adus justiția în halul în care e azi (PMP), sunt niște accidente care probabil vor dispărea complet în maxim două cicluri electorale. Pe de altă parte, sunt convins că dacă nu reglăm într-un mod coerent aberațiile sistemului de justiție din prezent, în țara asta nu se va mai putea trăi în scurt timp.

Întrebarea maestrului Caragiale devine dureros de actuală – eu cu cine votez?

 

                Editorial de Ciprian Jichici

 
 
 

Comenteaza aceasta stire

Nimic despre decizia CCR: Nevoia de 'tătuc'

E ceva în gena societății noastre, care ne face ciclic să căutăm un fel de părinte al națiunii, un lider de necontestat, indiferent că acesta are sau nu legătură cu evoluția pe care ne-o dorim. Să fiu mai explicit.

Înaltă Trădare, dar să o știm și noi!

Sesizarea depusă la Parchet de liderul PNL Ludovic Orban este doar acțiunea disperată a taberei formată din președintele Klaus Iohannis și reprezentanții la București a popularilor europeni, în contextul primei confruntări dintre Germania și SUA, în care România, ca și mare parte a Uniunii Europene, este captivă.